Cine a deschis porțile iadului

Gaza e o închisoare în aer liber. Nu mai știu cine a spus asta, dar ce-ar mai fi de adăugat?

Duminică (zi de muncă pentru ambele tabere) a fost cea mai sângeroasă de la începutul ofensivei israeliene. Cum se explică reacția bruscă a Israelului (disproporționată, ca de obicei), la o situație care durează de ani de zile? De ce s-au decis premierul Netanyahu și Barak (ministrul Apărării) să-l ucidă acum pe Ahmed Said Khalil Jabari, liderul aripii înarmate a Hamas? Pentru că se apropie alegerile (mai sunt două luni) și pentru că atenția cetățenilor trebuie abătută de la costurile tot mai mari ale vieții. Pentru că trebuie, și unul și celălalt, să-și recâștige electoratul. Locuitorii orașelor din sud sunt cu nervii întinși de ani de zile. E cumplit (mai ales când ai în grijă copii și bătrâni) s-o ții tot într-o alarmă aeriană și într-o gimnastică spre adăpost, să trăiești cu teroarea că, oricând, o bombardea rătăcită îți poate bate la fereastră. Pe de altă parte, în Gaza sunt 1600000 de suflete, căroira „loviturile chirurgicale” ale israelienilor le produc aceeași groază. Doar că palestinienii sunt, în plus, liberi să moară de foame, sub un embargou economic de nesuportat. Și-atunci, ca răspuns la acest tratament, aripa înarmată a religiosului Hamas – (care controlează Fâșia și, spre deosebire de laicul Fatah, nu recunoaște cu obstinație statul evreu) – aruncă rachete în Israel. Uneori, sute pe zi: Qassam (numite astfel după un legendar șeic local) – cu o rază de acțiune de 7-10 kilometri, cele mai slabe, care lovesc imprecis; Grad (sovietice), mai mari și mai puternice, cu o rază de acțiune de până la 40 de kilometri; în fine, Fajr („auroră” în limba farsi și în arabă), de fabricație iraniană, mai puțin numeroase (armata israeliană susține că a reușit să le distrugă, dar nu în totalitate) – cele mai periculoase, cu o rază de acțiune de până la 75 de kilometri și cu o putere de distrugere uriașă. În șase zile, au explodat în Israel în jur de o mie de bombe, dintre care sistemul anti-rachetă (foarte performant) a distrus în aer aproape jumătate. (Scutul urmărește și neutralizează doar rachetele care urmează să cadă în zone locuite. A fost instalată între timp și a 5-a baterie antirachetă în zona de centru, pentru protejarea Capitalei și a Tel-Aviv-ului).

De ce nu se înțeleg părțile în conflict de vorbă bună? (O încercare de reconciliere măcar temporară face acum – inimos, dar lipsit de anvergură – președintele Egiptului, Muhammad Mursi). Răspunsul quasi-complet la întrebare ar dura câteva zile. Răspunsul scurt poate fi formulat în câteva secunde: din cauza prostiei și a fuduliei politicianiste. Bieții oameni – palestinieni și evrei, deopotrivă – sunt mereu victimele inocente ale liderilor pe care (valabil și pentru Hamas, de când a devenit și partid politic) i-au ales.

Îl mai țineți minte pe laureatul Nobel pentru Pace, sângerosul, vicleanul, inteligentul, carismaticul Arafat (Abu Amar, pentru prieteni)? Alunecos și îndărătnic cum era, făcuse câțiva pași spre pace. Marele său interlocutor, cel cu care a împărțit Nobelul, Yitzhak Rabin, i-a plătit cu viața. Arafat a spus în viața lui multe minciuni, dar și câteva jumătăți de adevăr, între care și că Hamas e o creație a încăpățânării violente a liderilor israelieni, obișnuiți mereu să suprareacționeze. Uneori sunt de înțeles până și ei. Atunci când ultrareligioșii din ZAKA vin la câte-un atentat să adune morții cu penseta. (Povestea Hamas e lungă și complicată, dar poate vreodată merită povestită).

La puțină vreme după ce Armata Israeliană s-a lăudat pe… Twitter cu lichidarea lui Jabari, Brigăzile Ezzedin al-Qassam, au comunicat, tot pe Twitter, cu afectata retorică arabă: „Mâinile noastre sfinte îi vor inhăța pe șefii și pe soldații voștri oriunde s-ar afla ei. Ați deschis porțile iadului”. Adevărul e că, în zonă, porțile iadului au fost mereu întredeschise. La anumite intervale de timp, când unii, când alții le deschid larg.

Deocamdată, nu se știe pentru câtă vreme, cea mai mare putere militară din Orientul Mijlociu se bate cu un inamic mic, dar debusolat și flămând, pe care – contrar artei războiului – l-a adus la disperare. Iar un inamic, cât de mic, adus la disperare, e în stare de orice, fiindcă nu mai are ce pierde.